Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cuib de barză

        de Mihai Ghiţulescu

Aproape de mijlocul cărţii domniei sale, domnul Oliver Jens Schmitt avertizează asupra a „cât de fragilă este naraţiunea pe care [cititorul] o va urmări în paginile următoare” (p. 188). Dar nici până acolo nu e prea solidă.

Mă distanţez de grosul criticilor, care au început să apară încă de când nu se ştia decât coperta cărţii. De ce? Pentru că reacţiile negative vizează, în general, modul negativ în care autorul se raportează la Biserica Ortodoxă Română. Altfel spus, criticii sunt apărători, în feluri şi grade diferite, ai BOR – despre care nu putem presupune, asemenea dlui. Schmitt, c㠄probabil au colaborat cu Securitatea înainte de 1989” (p. 27). Recunosc că, după volumaşul din 2018, România în 100 de ani..., mă aşteptam ca istoricul austriac să lovească şi mai tare. E, totuşi, destul de moderat şi de nuanţat, precizând, în repetate rânduri, că nu trebuie emise judecăţi simpliste şi generalizante („BOR nu poate fi analizată ca un bloc monolitic”, p. 13). E adevărat că, uneori, parcă uită de propriile precizări. Ca să fie clar cum mă situez: în ultima sută de ani, BOR a strâns la portofoliu multe păcate, care ar trebui discutate serios, stabilindu-li-se sistematic şi nepătimaş atenuantele şi agravantele. Fără asta, discursul istorico-bisericesc nu poate fi decât aşa cum este, adică disonant, vrând să scoată bine şi victimele, şi complicii la crimă. Sunt de acord că, în ultimii ani, vocile BOR „nu au avut niciun interes în a se împăca cu trecutul, ci mai degrabă şi-au formulat pretenţiile de putere în regimul postceauşist” (pp. 347-348). Dar, aici, nu vreau să intervin pe fond, ci... pe procedură.

Fără să mă alint, precizez că nu ştiu mare lucru despre IBOR (doar ce am mai prins din zbor, din istoria „generalistă”), dar mi se pare că nici dl. Schmitt nu ştie mult mai mult. Formula „cuib de barz㔠mi-a venit în minte, sigur, şi de la mişcarea pornită de Tudor Popescu, parohul Bisericii „Cuibul cu barză”, care a speriat BOR acum un secol, dar şi de la felul în care e construită aceast㠄istorie a BOR”. Autorul a luat şi a pus, unele peste altele, informaţii care pot contribui la rezultatul dorit: o imagine rea a BOR. Adesea, parcă le-a pus în ordinea în care le-a găsit, înnădindu-le cu gânduri dinainte ori cu gânduri la prima impresie. Nu prea coboară în epocile despre care vorbeşte (nu mă gândesc doar, şi nu în primul rând, la arhive), iar bibliografia contemporană nu e prea consistentă (deşi cred că multora li se va părea). Şi când te gândeşti că unii zic „eine Quelle, keine Quelle!”! Să mă ierte... cei cărora autorul le mulţumeşte la final! Deşi îi place mult cuvântul „ştiinţific” în materie de istorie, cred că l-ar fi făcut pe Ranke să-şi smulgă favoriţii.

De mai multe ori, dl. Schmitt ne spune cât de greu e să scrii o sinteză atâta timp cât nu există cercetări aplicate, în special asupra perioadei naţional-comuniste. Just! Dar trebuie să le aştepţi mereu de la alţii? Şi, apoi, de ce să încerci o sinteză, dacă nu le ai? Să mai zicem şi că, dacă vrei să închegi o sinteză tematică trebuie să cunoşti bine cadrul general, să îţi dai seama când poţi şi când nu poţi risca aserţiuni. Dlui. Schmitt – deşi, evident, umblat mult prin istoriografia româneasc㠖 încă îi scapă lucruri. Ori, pur şi simplu, nu le simte, ori trece peste ele, grăbit să spună ceva anume. Chiar dacă nu sunt importante pentru „naraţiune” – dar, adesea, sunt –, ele o vulnerabilizează în faţa celor care susţin teze opuse. O eroare/ gafă te poate oricând decredibiliza, pe drept sau pe nedrept.

Una dintre chestiunile mari care merită discutate este raportul continuitate-ruptură („cezur㔠e termenul preferat de autor). „La prima vedere, aceste regimuri [din perioada 1938-1989, n. M.G.] au fost atât de diferite, încât sunt rareori considerate ca o epocă uniformă de către istoricii din România”. Păi, deşi „dictaturile au avut mai multe în comun decât se presupune în general” (p. 133), deşi „trebuie luată serios în considerare continuitatea dintre epocile istorice” (p. 193), ele sunt, nu doar în aparenţă, atât de diferite încât nu pot fi tratate uniform. Teza că putem vorbi, la 4-5 decenii distanţă, de o „societate românească modelată de ultranaţionalismul xenofob din perioada interbelic㔠(„dar”-ul care urmează pare o curtoazie academică) (pp. 274-275), oricât i-ar fi de dragă istoricului vienez, e o exagerare cât „Catedrala Mântuirii Neamului”. Nu se poate nega că există un păcătos filon naţionalist care trece dintr-un regim în altul, dar eu nu aş îndrăzni să afirm cu tărie nici măcar că a „modelat” întreaga societate interbelică, darămite pe cele de peste zeci de ani. Un pericol ultranaţionalist există azi – aici, ca şi aiurea – dar cred că e şi simplist, şi păgubos să-l considerăm izvorât direct din anii ’30.

Mai în detaliu, sunt de acord c㠄unificarea celor patru tradiţii bisericeşti regionale... reflectă la scară redusă procesul statal extraordinar de dificil prin care a fost creat Regatul României Mari” (p. 59). Dar, când văd scris c㠄procesul de unificare a BOR a fost... mult mai lung (până în 1925, adică timp de şapte ani!)” (p. 60), îmi dau seama că, dincolo de retorică, autorul ignoră, de fapt, cât de dificil a fost procesul de unificare statală. În 1925, abia se realiza unificarea administrativă („autonomia stâmpărat㔠a BOR, de care vorbea Miron Cristea, poate fi asociată cu „descentralizarea cuminte”, de care vorbea Ionel Brătianu). Unificarea legislativă avea să fie gata când România Mare deja nu mai exista.

Miron Cristea este un personaj central. Ştim că a fost Regent în 1927-1930 şi asta nu are cum să fie irelevant pentru relaţia BOR-Stat. Dar putem spune c㠄astfel, conducerea Bisericii şi cea a statului au fuzionat, cel puţin în ceea ce priveşte personalul” (p. 85). Ar mirosi a teocraţie! Dacă ne uităm la alt Regent, ar fi şi jurocraţie. După un deceniu, Patriarhul a ajuns şi prim-ministru şi „a fost responsabil de represiunea ortodocşilor extremişti, inclusiv de uciderea fără proces a idolului atâtor clerici, liderul Legiunii” (p. 135). Sigur că şeful de guvern nu poate fi considerat nevinovat, dar ştiind cum au stat lucrurile, ne putem gândi la o necesară nuanţare. Şi iată că, după doar câteva pagini, găsim: „Patriarhul nu a avut nicio influenţă asupra represiunii împotriva legionarilor, pentru că aceasta era sarcina atotputernicului ministru de interne” (p. 143). Şi, ca să închei cu Cristea, aş fi trecut peste constatarea c㠄România a fost o ţară în care Biserica şi statul s-au contopit...”, c㠄în nicio altă ţară europeană un principe al Bisericii Ortodoxe nu s-a ridicat la asemenea demnităţi” (p. 81), dacă nu m-ar fi preocupat, cât de cât, mai târziii Damaskinos al Atenei (Regent şi prim-ministru) şi Makarios al III-lea al Ciprului (preşedinte).

Nu e loc să vorbim despre toţi ceilalţi Patriarhi. Notez doar că, reproducând şi comentând o senzaţională convorbire Iorga-Vaida, despre Nicodim Munteanu (pp. 148-149), dl. Schmitt arată că nu ştie deloc modul în care mulţi (bărbaţi) români, altfel credincioşi, se raportează la Biserică şi la cler. În acelaşi registru, mi s-a părut că, pentru anii ’70-’80, nu a prins realitatea (ştim: activităţi de Crăciun şi de Paşti; botezuri în apartament; răspândirea numelor latineşti), deşi ar fi putut apela la istoria orală.

Revenind la Patriarhi, mi-a atras atenţia o afirmaţie: „Din punct de vedere politic, Teoctist a fost strâns legat de Ion Iliescu, care a fost mult timp lider de partid la Iaşi. Iliescu şi Arăpaşu au continuat să modeleze România după ideile lor, după 1989” (p. 306). Ca de atâtea ori, nu ştim pe ce surse se bazează. Simt însă (şi) aici dorinţa autorului de a stabili continuităţi. Amintesc că Iliescu a fost prim-secretar la Iaşi în 1974-1979, iar Teoctist a fost mitropolit acolo în 1977-1986, şi mă întreb cum, în 1986, Ceauşescu a acceptat ca Patriarh pe cineva „strâns legat” de inamicul său din interior. Tot apropo de continuităţi, mi-a dat bătăi de cap afimaţia (fără sursă şi detalii) c㠄Decretul-lege 384/1945 [deci al lui Petru Groza, n. M.G.], prin care a fost creat ministerul [cultelor] era o copie a unei legi din perioada Antonescu” (p. 206). Am căutat, dar nu ştiu la ce se referă. Oricum, după ani şi prefaceri, în vremea lui Ceauşescu, ministerul a devenit Departamentul Cultelor, care „nu era deloc independent din punct de vedere politic” – ar fi fost culmea! -, ci „era, în esenţă, o agenţie executivă a Comitetului Central al Partidului Comunist” (p. 310). Nu era chiar aşa! Formal, Departamentul – ca „organ central al administraţiei de stat”, după cum vedem precizat – se subordona exclusiv consiliului de miniştri/ guvernului. E important, pentru că, în RSR, existau, formal, şi organe cu dublă subordonare, de partid şi de stat. Sunt obişnuit ca lumea să nu dea atenţie aspectelor instituţionale, chiar atunci când vorbeşte despre instituţii.

Nemişcându-se foarte agil prin istoria românilor, dl. Schmitt mai ratează şi chestiuni care sigur i-ar plăcea şi i-ar consolida „naraţiunea”. De exemplu, dintr-o listă de ierarhi consideraţi compromişi (pe motiv de colaborare cu Securitatea şi nu doar), dumnealui identifică un membru de onoare al Academiei Române. Erau patru...

Aş putea continua mult, dar e o cronică, nu un referat!

În final, mă întreb în ce limbă a fost scrisă această carte. Nu de alta, dar vreau să ştiu dacă destulele incoerenţe îi sunt imputabile autorului sau unui traducător (anonim). Oricum, redactorul de carte nu e de premiat. A lăsat să scape prea multe şi cel mai deranjant mi se pare „Partidul Social Muncitoresc Român”. Dar ce mai contează istoria când avem idei?

Nr. 06 / 2023
Nicolae Prelipceanu – laureat al Premiului Naţional pentru Poezie „Lucian Blaga” – Opera Omnia

Festivalul Internațional „Tudor Arghezi”, ediţia a XLIII-a

In memoriam Mircea Braga

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

„Gâlceava” dascălului cu societatea
de Gabriel Coşoveanu

Universitatea în trecere
de Cătălin Pavel

Solitar de duminică (1)
de Gheorghe Grigurcu

Ocupantul eliberator
de Nicolae Prelipceanu

„Cernăuţii şi gustul cenuşii” – Expoziţie Constantin Flondor la Elite Art Gallery
de Cristian-Robert Velescu

Cuib de barză
de Mihai Ghiţulescu

Bluesul: condamnare pe viaţă!
de Dumitru Ungureanu

Povestea unui automaton
de Gela Enea

Aurelian Zisu: un aristocrat al boemei
de Ştefan Vlăduţescu

Despre arcanele înstrăinării şi resorturile prozei scurte
de Gabriel Nedelea

O reconciliere poetică
de Gabriela Gheorghişor

lampa lui Diogene

Nimic de pe frontul de Vest sau de pe frontul din Pacific nu se apropia ca intensitate şi spectaculozitate de ceea ce aflam de la aceşti oameni
de Bogdan Şerban-Iancu

Reflexivitate şi expresivitate în poezia lui Teodor Preda
de Florian Copcea

O lume într-o cetate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Pe urmele Scripturarului. Dumitru Chioaru – un poet al discreţiei melancolice
de Savu Popa

Convorbiri lirice de la distanţă
de Toma Grigorie

Poeme
de Gela Enea

Poezie
de Carmen Secere

Poezie
dee Daniela Micu

Poezie
de Anca-Ioana Câdă

Poduri de teatru: un gând mai bun ce învinge ura
de Daniela Firescu

Suflete sfâşiate
de Viorica Gligor

Intimismul şi sugestia magnetică a banalului
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Păsările se duc să moară în Peru
de Romain Gary

Raţiunea convertită în instinct este sânge albastru
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri